Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Dublu cupé

        de Haricleea Nicolau

„Tu eşti tânăr, dar eu sunt Casanova.” (scenariu)

Il ritorno di Casanova/ Întoarcerea lui Casanova (2023)

• Regia: Gabriele Salvatores

• Scenariul: Gabriele Salvatores, Umberto Contarello, Sara Mosetti, bazat pe nuvela Il ritorno di Casanova, de Arthur Schnitzler, publicată în 1918

• Distribuţia: Toni Servillo (Leo Bernardi), Fabrizo Bentivoglio (Giacomo Casanova), Sara Serraiocco (Silvia), Natalino Balasso (Gianni), Alessandro Besetini (Olivo), Bianca Panconi (Marcolina), Antonio Catania (Alberto), Sara Bertelŕ (Amalia), Marco Bonadei (Lorenzo Marino), Elio De Capitani (Marchizul Celsi), Angelo Di Genio (locotenentul Lorenzi), Beatrice Facconi (reporter TV), Riccardo Gamba (monitor), Yoon C. Joyce (portarul hotelului), Walter Leonardi (tehnicianul de automatizări domestice)

• Producători: Nicola Fedrigoni, Alessandro Mascheroni, Niccolň Ballarati, Marco Cohen, Fabrizio Donvito, Francesco Grisi, Benedetto Habib, Daniel Campos Pavoncelli, Giorgia Priolo

• Compania de producţie: Indiana Production, Babe Film,Rai Cinema, Edi Faitti Digitali Italiani

• Cinematografia: Italo Petriccione

• Editare: Julien Panzarasa

• Design de producţie: Matteo de Gregori

• Decor: Monica Sironi

• Costume: Patrizia Chericoni

• Efecte speciale: Fabio Traversari, Francesco Pepe

• Machiaj: Joan Giacomin, Erika Zamprioli

• Durata: 90 min.

• Filmările au durat nouă săptămâni şi au avut loc în Veneto şi Lombardia/ Italia

• Premiera mondială a fost pe 24 martie 2023, la Festivalul Internaţional de Film de la Bari

• 5 nominalizări (*până în febr. 2024)

• Premiile Sindicatului Naţional al Jurnaliştilor de Film din Italia (2023): nominalizări Panglica de argint: cel mai bun film; Fabrizo Bentivoglio – cel mai bun actor în rol secundar; cea mai bună imagine – Italo Petriccione; cea mai bună scenografie – Rita Rabassini; cele mai bune costume – Patrizia Chericoni

 

Povestea lui Casanova a fost ecranizată foarte des, în diverse perioade ale istoriei. Primele filme despre acest personaj datează din 1918, Casanova (r. Alfred Deésy) şi Inima lui Casanova (r. Erik Lund); Prima şi ultima dragoste a lui Casanova (1920, r. Julius Szoreghi); Casanova lui Fellini (1976, r. Federico Fellini, cu Donald Sutherland); Acea noapte în Varennes (1982, r. Ettore Scola, cu Marcello Mastroianni); Casanova (2005, r. Lasse Hallström), poate cel mai cunoscut film despre Casanova, datorită distribuţiei în care Heath Ledger a avut rolul titular; în 1992, după nuvela lui Arthur Schnitzler, a apărut Întoarcerea lui Casanova (1992), o remarcabilă producţie de epocă, filmată la Château de la Mogčre, Montpellier, şi la Château d’Assas, în regia lui Édouard Niermans, cu Alain Delon în rolul seducătorului veneţian.

Regizorul de film Gabriele Salvatores (n. 1950) a debutat în spaţiul teatral, odată cu înfiinţarea Teatrului dell’Elfo alături de Ferdinando Bruni, în 1972, iar spectacolele regizate aici treceau ca avangardiste. Din 1989 s-a dedicat exclusiv cinematografiei, a început trilogia evadării cu filmele Marrakech Express (1989), Turné (1990) şi închisă cu Mediterraneo (1991), care a primit Oscarul pentru cel mai bun film străin. Temele predilecte ale filmelor sale sunt legate cumva de dorinţa de evadare din realitate, iar în cel mai recent film, Il ritorno di Casanova, cu destule chei autoreferenţiale, Salvatores propune, sub tema seducţiei amoroase, un discurs despre trecerea implacabilă a timpului şi despre singurătate, despre nevoia de a crea şi neputinţa care intervine uneori. Vorbele lui Prospero prefaţează filmul dublu compus în alb-negru, ca un joc de oglinzi între prezent şi trecut, între realitate şi ficţiune („Ora i miei incantesimi si sono tutti spenti,/ la forza che possiedo č solo mia,/ed č poca”, Shakespeare, Furtuna – Epilog). Viaţa reală e monocromă, iar ficţiunea este colorată, întocmai ca viaţa aventuroasă a seducătorului. Filmul din film, cel regizat de Leo Bernardi, este un clasic de epocă, are machiaje şi costume adecvate, nimic special, afară poate de un ecleraj seducător, reconfortant ca un timp regăsit. Şi toate acestea pălesc în secvenţele în care se strecoară voit actoria patetică, aşa încât filmul lui Bernardi să pară prăfuit, asemenea regizorului.

Bazat vag pe nuvela Întoarcerea lui Casanova (1918), scrisă de Arthur Schnitzler, filmul lui Gabriele Salvatores este construit cu intrigă simetrică şi paralelă, explorând admirabil tema dublului: el inserează în filmul lui povestea producţiei filmului Întoarcerea lui Casanova, regizat de Leo Bernardi (Toni Servillo). Dublată este şi prietenia, sau reminiscenţele ei: cuplurile de prieteni, Leo-regizorul cu editorul de montaj-Gianni (Natalino Balasso), în oglindă cu Casanova (Fabrizo Bentivoglio) şi Olivio (Alessandro Besetini); frumoasa Marcolina (Bianca Panconi), cea mai dorită cucerire a lui Casanova şi Silvia (Sara Serraiocco), fata de la ţară care îi oferă lui Leo un ultim semn al vitalităţii lui – o poveste de iubire care prinde rod. Dublate sunt şi secvenţe din film (Casanova rătăcind pe un drum la marginea unui câmp şi Leo plimbându-se pe un câmp cu cartea Întoarcerea lui Casanova, de Arthur Schnitzler, cartea pe care urmează să o ecranizeze – efect Droste în acest film construit pe tehnica mise en abyme; duelul dintre Casanova şi locotenentul Lorenzi (Angelo Di Genio) şi antrenamentele de scrimă ale regizorului cu tabieturi nobiliare; dublată este şi tema rivalităţii – între Casanova şi locotenent şi rivalitatea profesională, între cei doi regizori, cel consacrat şi bătrân – Leo Bernardi şi cel aproape debutant şi tânăr, Lorenzo Marino (Marco Bonadei); duelul este dublu compus (dintre Casanova-Lorenzi şi competiţia de la festivalul de film, unde Lorenzo Marino iese învingător în faţa celebrului Leo Bernardi); Casanova călătoreşte cu trăsura, Leo merge cu un taxi. Efect Droste: şi filmul lui Salvatores, şi filmul din filmul lui, cel regizat de Leo Bernardi, poartă titlul Întoarcerea lui Casanova şi ambele sunt filme despre timpul care trece. Chiar regizorul capricios spune că face un film despre timpul care trece, iar timpul care trece este deopotrivă timpul vieţii lui, dar şi timpul care-l rostogoleşte mai rapid spre uitare, spre dizolvarea carierei. Presiunea profesională pe care o simte nu se traduce prin nelinişte şi dorinţă de a acţiona, ci prin evitarea responsabilităţii. Leo Bernardi, jucat excepţional de Toni Servillo, la distanţă de un deceniu faţă de scriitorul Jep Gambardella, personajul său din La grande bellezza (2013, regia Paolo Sorrentino), este un regizor blazat, uşor deprimat după terminarea filmărilor, nu are poftă de viaţă, e nervos, distrat şi nu vine la studioul de montaj, amânând momentul finalizării filmului, spre disperarea producătorului care ar fi ruinat dacă filmul nu ar ajunge în Festivalul de la Veneţia. Jep, hedonistul insaţiabil, şi Leo, regizorul care nu-şi poate finaliza filmul, se întâlnesc în chipul lui Toni Servillo, care creează un personaj trist, deprimat, nesuferit, pretenţios şi instabil emoţional, bine caracterizat de partenerul său de scrimă care-l vede isteric, bogat şi smiorcăit. Leo pendulează între implicare şi detaşare, evitând să ia decizii care să îi schimbe viaţa lui apăsător de comodă, cu toate beneficiile unui artist celebru, irosindu-şi energia creatoare în invidia cu care urmăreşte noutăţile despre tânărul regizor Lorenzo Marini, rivalul său care a făcut un film independent şi e în atenţia criticilor care deja îl adoră. Actor cu fantastică disponibilitate dramatică, Toni Servillo pare că poate juca orice, iar lui Leo Bernardi îi desenează un personaj amar, surprins şi tulburat de ameninţarea senectuţii, uimit şi confuz în faţa iubirii pe care i-o oferă Silvia. Disperării lui Casanova de a avea o ultimă aventură amoroasă cu frageda Marcolina îi este opusă teama lui Leo de a accepta iubirea. Inspirată distribuirea lui Fabrizio Bentivoglio (Casanova), un irezistibil actor, cu înfăţişare şarmantă în tinereţe, celebru în filmul şi teatrul italian.

Coloana sonoră a filmului combină clasicul şi modernitatea, oscilează între cele două epoci evocate, de la acordurile barocului (Boccherini – Passacalle din Musica Notturna Delle Strade di Madrid, op. 30, Vivaldi, Johann Pachelbel – Canon în re major, Monteverdi – Toccata din LŽOrfeo, Henry Purcell – Music for the Funeral of Queen Mary) până la ritmurile electronice ale suedezei Fever Ray (Keep the streets empty for me), Billy Joel (Piano Man), sau Monteverdi în versiunea jazz a lui Paolo Fresu şi Uri Cane, care ţin subtil spectatorul în prezent. La fel cum marcă a prezentului este şi apartamentul regizorului, cu design modern, excesiv tehnologizat şi greu de stăpânit, care devine un animal ciudat controlat de starea de spirit a proprietarului, Leo Bernardi.

© 2007 Revista Ramuri